Timp.

Nu m-am impacat niciodata bine cu timpul. A fost dusmanul meu de cand imi amintesc sa fi vazut prima data lumina zilei sau intunericul noptii. Am trait mereu cu impresia ca timpul trecea mai incet cand eram la o varsta mai frageda. Sau poate nu constientizam eu cat de important este. In orice caz, timpul mi-a adus si momente placute si momente dureroase.

Vad timpul ca pe un barbat neingrijit, stand intr-un colt si fumand o tigara, cu cearcane la ochi si cu hanoracul murdar, asteptand parca sa ii zici sa iasa odata din casa ta pentru ca murdareste covorul cu pantofii lui murdari. Barba crescuta putin, dar inegal, pe fata palida ii da o alura de sarcasm continuu. Parca te priveste in batjocura, cu un mic zambet pe buze, ca un rid lasat de-a lungul parului ce continua sa creasca pe fata lui. Si totusi asteapta acolo, tigara dupa tigara, uitandu-se la tine ca la un caine orfan si masurand fiecare parte a corpului tau. Insa nu pleaca nici daca pronunti acele 1000 de cuvinte inutile intr-o secunda. Sta si parca asteapta ceva.

Acel barbat neingrijit mi-a furat cele mai frumoase clipe din viata. Si mi-a preschimbat durerea in nimic. Si apoi in fericire. Si din nou in durere. Nu a avut mila sau vreun alt sentiment uman fata de niciun moment din viata mea. 

Acum timpul este doar o hartie plina de cifre, un ceas cu numere sau un poster cu un concert al unei trupe preferate. Nu este un barbat neingrijit sau o dama de companie cocheta, este doar o stare pe care ti-o creezi singur. Oricat i-ai cere sa se opreasca sau sa se intoarca, este doar un obiect al mintii tale. Si nici daca rupi acele foi sau acele cifre din ceas nu poti scapa de starea care ti-o crezi singur. Vine si pleaca, la fel ca oamenii si la fel ca orice se afla in jurul tau.